DESPRE TEATRUL MEU
- Despre nevoia de teatru a tinerilor de azi este de spus că ea există, că există spectatori pentru toate genurile de spectacol. Am văzut și văd permanent mulți tineri la reprezentații atât ale teatrelor de repertoriu cât și ale celor independente. Lărgirea problematicii, abordarea unor texte noi, adresarea mai directă sau mai puțin sofisticată, dar și promovarea agresivă (nu întotdeauna acoperind calitativ demersul artistic) sunt argumente puternice ale teatrului independent. Spațiile neconvenționale câștigă și ele teren, dar locul teatrului de proiecte sau repertoriu nu poate fi luat de cei amintiți mai sus. Capacitatea logistică, forța artistică a unor colective bine sudate, politica repertorială și programele estetice vor menține teatrul de repertoriu ca o forță menită să susțină cultura chiar și în condiții mai puțin faste….
- Dacă acceptăm ideea că accesul la televizor, telefon sau tabletă conectează copilul la mai multă informație, ar trebui conștientizat că: *nivelul de înțelegere al micului spectator depășește cu mult ceea ce-și imaginează unii autori de spectacole; *textele ar trebui să treacă de nivelul pueril al unor vorbe înșiruite; *muzica poate fi înțeleasă și poate sensibiliza chiar dacă nu cerșește aplauze ritmate pe rime banale; *educația plastică prin decor, costume sau păpuși nu este un moft; *dansul sau mișcarea plastică fac și ele parte din armonia în care noi vrem să trăim, deci și s-o împărtășim copiilor noștri (spectatori). Copiii intră în convenția jocului aproape instantaneu, se mișcă dezinvolt între lumea reală și cea imaginară, și trebuie priviți ca parteneri în jocul teatral.
- La nivel de principiu, orice câștig în planul mijloacelor de expresie sub aspect vizual trebuie să însemne un plus de expresivitate, de diversitate, de spectaculozitate, raportat la reprezentația teatrală căreia îi este asociată. Ține de măsură, modul în care fiecare creator se raportează la aceste elemente de vizual. Nu sunt adeptul bombardării spectatorului cu proiecții (statice sau dinamice) sau efecte luminoase (laser, stroboscop, etc.) gratuite, care nu aduc un plus de idee sau stare in contextul reprezentației teatrale. Când aceste lucruri ”iau fața”, creierul e solicitat mai puțin, și asta în detrimentul asumării conștiente a sensurilor mai profunde pe care orice artist ar trebui să le urmărească. Dacă elementele de multimedia nu sunt utilizate cu parcimonie, cu discreție uneori, eficace de fiecare dată, ele ”bruiază” reprezentația și o trag în spate frânând accesul la esență. Atunci, putem spune că apare o ”involuție”, dintr-un exces de elemente care au ca premiză o ”evoluție” în planul expresiei vizuale. Încercarea de a nu apela din scurt la efecte media, este o probă de creativitate teatrală pe care fiecare regizor ar trebui să și-o impună măcar din când în când, și s-o gestioneze ca atare….
- Nu lucrez foarte mult, nu lucrez pe bandă, mă interesează și mă simt responsabil pentru fiecare reprezentaţie pe care-o ofer spectatorilor. Între cei mici și cei mari, prefer publicul de tip ”family”, nefiindu-mi indiferent spectatorul adult, însoțitor al celui de vârstă fragedă. Atragerea adultului în reprezentația pentru copii este o garanție a faptului că acesta, stârnit de reprezentație, va continua în mod firesc discuția pe marginea lui, dezvăluindu-i copilului și aspecte pe care acesta, prin lipsa-i de experiență, nu are cum să le perceapă….
- Provocarea începe de la faza de concepere a scenariului, pornind de la convingerea mea că un demers inteligent și coerent este înțeles de micul spectator dacă îi este servit cu mijloace adecvate: limbaj îngrijit, interpretare actoricească implicată și convingătoare, spațiu teatral (putem să-l numim decor uneori) elaborat, costume sugestive, ambianță sonoră (muzică) și mișcare plastică (dans) chiar sofisticate, lumini rafinate și video-design profesional. Când se pune problema abordării unui titlu foarte cunoscut, ”bătut”, mă interesează să realizez o versiune literară sau scenică, proprie, ”personală”, pentru aceasta efortul de creație preliminar lucrului efectiv la scenă fiind, evident, semnificativ. În acest lucru efectiv la scenă mă simt preaplin, iar colaborarea, participarea creatoare și a celorlalți, imi oferă cea mai mare satisfacție. Sunt recunoscător acelor artiști alături de care pot face acest lucru. Cu cei mai mulţi am reuşit!
- Ideea este cã spectacolul de animaţie pe muzicã de operã trebuie sã aibã o anume coerenţã, o întrepãtrundere a genurilor, a stãrilor, a jocului actorilor şi al mişcãrii marionetelor. Dorinţa mea este ca muzica sã treacã dincolo de pretext devenind seva spectacolului. Mai mult decât în spectacolele muzicale cu actori, în teatrul de animaţie muzica trebuie sã dea viaţã pãpuşii sau obiectului. Fiind absolvent şi al Academiei de Muzicã şi cu studii universitare de Teatru, mã simt cu atât mai îndreptãţit sã abordez acest gen teatral-muzical care mã poate reprezenta plenar….
- Multor adulţi, ( să nu zic oameni mari) le vine greu să spună oamenilor mici poveşti. Le vine greu pentru că n-au făcut-o când a trebuit, le vine greu pentru că au uitat, le vine greu pentru că nu-i interesează, le vine greu … Poveştile au întâmplări cu tâlcuri, au eroi … iar când întruchiparea lor prinde contur pe scena unui teatru cu actori de soi, în baia de lumini şi sonuri şi tablouri, oamenii visează….
