Gânduri despre SPECTACOLUL DE OPERĂ cu PĂPUŞI /TURANDOT, or PUPPETS IN OPERA/
Primul spectacol de operã cu pãpuşi l-am realizat pe scena Teatrului “Puck” din Clij-Napoca în primãvara anului 2003, şi era vorba de o primã versiune a operei “Copilul şi vrãjile “ a lui Maurice Ravel, cu coloana sonorã în original (francezã), având-o colaboratoare pe scenografa francezã Perrine Lacroix.
Au urmat, consecinţã a unui proiect de “mini-operã” la Teatrul de Animaţie din Baia Mare, titluri mai cunoscute publicului de la noi: “Hansel şi Gretel” de germanul Engelbert Humperdinck, (2007), baletele ruseşti “Spãrgãtorul de nuci” (2008) şi “Frumoasa din pãdurea adormitã”(2011) de P.I.Ceaikovski, (toate la Baia Mare) cu inserturi de prozã în limba românã (ale subsemnatului).
Pe 15 martie 2014, avea loc la Teatrul “Ariel” din Târgu Mureş premiera spectacolului “Prinţesa Turandot” cu muzica lui Giacomo Puccini, spectacol bilingv, pãrţi cântate în italianã, prozã în limba românã.
În luna mai a aceluiaşi an, la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti, secţia de animaţie (Compania “Ciufulici”), premiera operei cu pãpuşi “Bãrbierul din Sevilla” pe muzica lui Gioachino Rossini, pe un scenariu propriu, inspirat de scrierea lui Beaumarchais.
În februarie 2015, la Teatrul “Regina Maria” din Oradea (Compania “Arcadia”), premiera celei mai celebre opere pentru copii din literatura muzicalã autohtonã, “Motanul Încãlţat” lucrare a compozitorului Cornel Trãilescu, cu decorul şi pãpuşile realizate de scenograful Mihai Pastramagiu … … Şi nu în ultimul rând, (în 2019) un spectacol de autor (regie, decor, costume, păpuşi) la Teatrul “Tony Bulandra” din Târgovişte, “O noapte furtunoasă” opera lui Paul Constantinescu având la bază textul omonim al lui I.L.Caragiale, spectacol cu actori şi păpuşi prin care consider că am realizat o performanţă artistică deosebită.
-2-
Unele dintre aceste spectacole, participând la prestigioase festivaluri din strãinãtate sau din ţarã au obţinut premii importante: “Spãrgãtorul de nuci” – Premiul de regie la Festivalul Internaţional de Animaţie “Interlalka” de la Ujgorod (Ucraina) , Trofeul Festivalului “Licurici” din Chişinãu, (2010) (R.Moldova); “Prinţesa Turandot” – Premiul pentru promovarea muzicii clasice prin intermediul teatrului de pãpuşi, la Festivalul Internaţional al Teatrului de Animaţie “Impuls”, Bucureşti, 2015, scenografia acestui spectacol, semnatã de Eugenia Tãrãşescu-Jianu fiind premiatã la Festivalul “Puck” din Cluj şi “Impuls”din Bucureşti.
Din prezentarea de mai sus reiese O preocupare constantã pentru spectacolul de operã cu mijloacele teatrului de animaţie, preocupare cu caracter programatic din creaţia mea artisticã.
Am considerat oportunã aceastã trecere în revistã prin literatura muzicalã de operã francezã, germanã, rusã, italianã şi românã, pentru a putea vorbi pe-ndelete de “Turandot”-ul Puccinian.
Din creaţia lui Puccini, pe care o cunosc îndeaproape (am cântat în Tosca, Boema, Turandot) mi-au atras atenţia, ca având o dozã de potenţial pretabil teatrului muzical de animaţie, operele Gianni Schicchi şi Turandot. Cu un caracter buffo pregnant, extrem de expresiv şi teatral, foarte concentrat (pe durata unui act), “Gianni Schicchi” are toate atributele unui viitor spectacol-buf cu pãpuşi. Subiectul lui însã este evident adresat adulţilor, neexistând o componentã majorã care sã se adreseze copiilor. Or, tocmai dorinţa de a-i familiariza pe copii cu genul operei (componentã clasicã mai accesibilã decât simfonicul) m-a fãcut sã optez cãtre “Turandot”.
Chiar dacã per ansamblu Turandot este o dramã, cu multe pasaje muzicale tensionate, ea nu este totuşi lipsitã de o dozã de ludic derivat tocmai din Commedia dell’Arte, care a şi dat, prin pana lui Carlo Gozzi canavaua acestei piese bazatã mult pe improvizaţie. Când Friedrich Schiller s-a inspirat din Gozzi pentru a sa dramã (având-o protagonistã pe Principesa Turandot) el a dat o încãrcãturã psihologicã şi filozoficã puternicã şi profundã,
-3-
debarasându-se de tot ce putea însemna, superficial sau facil, netrãdându-şi apartenenţa la spiritul germanic, la apetenţa acestuia pentru rigoare dar şi efluvii romantice. Zanni di Commedia dell’Arte îşi pierd din obrãznicie şi vulgaritate, ghicitorile naïve (cu an, lunã,soare) capãtã o încãrcãturã elevatã (Omul), totul gravitând în jurul dorinţei nemãrginite spre armonie universalã, întrupatã în cuplul idealizat.
Gozzi şi Schiller vor fi sursele de inspiraţie ale lui Giuseppe Adami şi Renato Simoni, libretiştii lui Puccini, a cãror creaţie literarã a fost foarte strict supravegheatã de compozitor, solicitând dese modificãri, în spiritul caracterului sãu pregnant şi ludic şi profund. S-a ajuns astfel la un echilibru remarcabil între joc şi dramã, hohot şi sânge, contopite toate într-o muzicã divinã. Dacã Maestrul ar fi apucat sã încheie personal lucrarea, am fi avut, fãrã nici o îndoialã capodopera perfectã (şi nu numai a verismului italian). Aşa însã, dupã cum se ştie, dupã aria sclavei Liù, mâna compozitorului s-a oprit, oferindu-i lui Franco Alfano privilegiul de a încheia lucrarea pe baza elementelor schiţate de Maestru. Cum ar fi arãtat duetul final Turandot-Calaf, nu rãmâne decât o frumoasã iluzie.
Am trecut în revistã etape prin care misterioasa prinţesã a ajuns pânã azi, rãmânând sã vedem ce altã transformare va mai suporta, din perspectiva unei montãri dedicatã copiilor (dar şi însoţitorilor lor, maturi) cu mijloacele teatrului de animaţie. În ce mod, mijloacele sale specifice pot deschide perspective ine-dite de cultivare şi educare a gustului pe cãi sensibile.
În momentul când m-am decis sã optez pentru Turandot am fost conştient cã pentru a aduce spectacolul în zona publicului preşcolar şi şcolar va trebui sã operez adaptări majore.
- În lipsa unor înregistrãri de calitate, profesionale, ale operei în limba românã (doar scurte înregistrãri din spectacole) a trebuit sã apelez la înregistrãri discografice, care erau toate în original (italianã). Am ales fragmente semnificative pentru momentele importante ale operei, (piaţa din Pekin; intrarea alaiului împãrãtescș trecerea spre eşafod a cortegiului principelui persan; finalul apoteotic cu cor şi solişti)…), dar şi pentru personajele
-4-
- principale (Aria lui Calaf la vederea tabloului prinţesei, Ghicitorile Prinţesei, Aria de adio a sclavei Liù; celebra Nessun dorma a lui Calaf, dar şi duetul îndrãgostiţilor din final; nu în ultimul rând terţetul celor trei miniştri-bufoni, Ping, Pang, Pong).
- Fiecare din aceste momente a fost mult elaborat pentru ca impactul sonor, vizual sau dinamic sã fie puternic dar şi surprinzãtor. Iatã câteva rezolvãri menite sã suscite interesul:
- + Gongurile de început de spectacol fuseserã preluare din cadrul operei (din scena pieţei)
+ Prologul poveştii delimita o piaţã în care se anunţã un teatru de bâlci la care sunt toţi chemaţi, intrarea în teatru fiind echivalentul intrãrii în lumea adevãratã-închipuitã a basmului.
+ Utilizarea unor piese modulare, taburete roşii, cu funcţie multiplã de-a lungul spectacolului (obiect comercial, taburet propriu-zis, platforma-scenã de teatru, decor palat, etc…).
+ Prezenţa unui dragon uriaş, mânuit la vedere de pãpuşari, ca simbol al puterii imperiale.
+ Transpunerea momentului de rememorare a locurilor natale de cãtre Ping,Pang, Pong printr-un moment sensibil de umbre chinezeşti.
+ Interferenţa între jocul actorilor şi cel al pãpuşilor pe tot parcursul reprezentaţiei.
+ Intoducerea în finalul apoteotic a însemnelor regale ale Prinţului Calaf, şoimul tãtar, simbol al succesiunii la tronul imperial.
+ Şi nu în ultimul rând, ci poate, verificat spectacol de spectacol, momentul Nessun Dorma, cu lampioanele cãutãtorilor febrili, cu chipul Prinţesei din Lunã, atât de aproape şi totuşi atât de departe de înflãcãratul îndrãgostit.
(VA URMA)
*
Fãrã a şti cu exactitate anii, ştiu cã încercãri izolate, ocazionale, de transpunere a unor titluri de operã pe scena Teatrului de pãpuşi au existat şi ele s-au datorat lui Aureliu Manea (Rãpirea din serai-Mozart) la Teatrul de Pãpuşi din Cluj, Cristian Pepino (Flautul fermecat-Mozart) Sibiu cred, Ion Caramitru (Bastien şi Bastienne-Mozart) şi Felix Alexa (Bãrbierul din Sevilla-Rossini) ambele la Teatrul Ţãndãricã din Bucureşti. Nu am cunoştinţã de nici o montare a unei opere pucciniene pe scena de animaţie din România. La modul programatic, ca promotor consecvent şi pe scarã largã a operei în zona de animaţie, mã consider îndreptãţit a mã prezenta (şi prin prisma solidei educaţii muzicale dublatã de practica scenei lirice) ca artist al breslei.
*
Ar putea fi, poate, interesant de vãzut, în ce fel, mijloacele teatrului de animaţie pot îmbogãţi şi oferi perspective noi asupra spectacolului de operã, prin ce modalitãţi poate face mai accesibil genul pentru cea mai tânãrã generaţie.
*
(VA URMA)
